Mugur de fluier, Nicu Covaci a plecat definitiv.

Mugur de fluier

Compusă în 1973-74 de Nicolae Covaci, pe versuri de Victor Cârcu. A aparut pe albumul omonim (1974; reeditat în 1999), fiind înregistrată în componenţa N. Covaci – solist vocal, double-six, J. Kappl – chitară bas, voce, blockflote, M. Baniciu – voce, C. Petrescu – baterie, V. Sepi – percuţie, G. Reininger – clopote, 

 Interviu cu Nicu Covaci despre plete:  preluat din adevărul.ro

Să revenim la tânărul Covaci. Când v-aţi tuns ultima oară? Adică să vă daţi coada jos…

Mai tai din ea, din când în când, dar coada o am de la începuturile Phoenix. Am avut şi noroc că muzica noastră se preta la multe producţii cinematografice şi am fost destul de isteţi, pe vremea studenţiei, să cerem de la reprezentanţii industriei filmului nişte legitimaţii prin care să se ateste că suntem cascadori. Astfel, de câte ori ne oprea miliţia, arătam aceste documente…

Vă opreau des pe stradă?

Ooo… Se întâmpla des, însă, datorită meseriei, pentru care aveam patalama, eram liberi să purtăm barbă şi plete mari… Necazuri mai mari, legat de acest aspect, am avut la finalul Institutului de Arte Plastice. După ce că arătam cum arătam, ca un haiduc venit din codru, am şi refuzat să devin membru de partid, aşa că boşii de la Institut mi-au interzis să mă prezint la examenul de diplomă. Am fost respins de două ori. La al doilea refuz, am plecat, plin de nervi, de la facultate şi m-am dus glonţ la Comitetul Judeţean de partid, decis să fac scandal. Am intrat acolo destul de nervos şi am luat-o la fugă pe scări…

Ce intenţionaţi să faceţi?

Nu ştiu. Eram complet nebun, simţeam nevoia să sparg ceva, să fac scandal. Miliţienii alergau după mine pe coridoare şi, la un moment dat, văd o uşă deschisă pe la etaj şi dau buzna acolo… Înăuntru era un tip mititel de statură, cu ochelari pe nas, şi cu un vraf de cărţi în braţe. „Ce-i? Ce-i?“, a întrebat el. Eu am început să urlu: „Vreau să mă lăsaţi să-mi dau examenul, ce-aveţi cu mine?“. Eu arătam ca un nebun scăpat de la psihiatrie, dar omul, foarte calm, mă întreabă: „Dar dumneavoastră nu sunteţi de la Phoenix?“. „Ba da!“, urlu eu. În timpul ăsta, miliţienii intră în birou, însă omul cu ochelari îi invită să iasă afară. Pune mâna pe un telefon, sună la facultate şi le solicită să mă accepte să-mi dau examenul…

 

Cine era? Vreun ştab de la PC?

Era Ion Iliescu.

Aţi dat examenul?

L-am şi luat.

V-aţi mai întâlnit apoi cu Ion Iliescu?

O dată, prin anii ’90.