In condițiile actuale ale invaziei Rusiei în Ucraina, sub pretextul că orientarea euro-atlantică a regimului de la Kiev ar reprezenta un pericol pentru securitatea Federației Ruse, și pentru că se mai găsesc zevzeci și printre rezerviști care își defulează oponența față de regimul Iohannis prin ostilitate față de NATO și UE, ostilitate care poate fi interpretată și ca orientare spre doctrina panslavistă, vreau să reamintesc că politicienii anilor '90 au fost destul de înțelepți, când au trecut peste orientările lor doctrinare diferite și au stabilit la Snagov strategia de viitor a României: aderarea României la NATO și UE.
Ce făcea singură România, chiar și cu armata numerică din anii '90, în fața pretențiilor hegemonice ale noului Țar al Moscovei?
In mod sigur avea soarta Ucrainei din zilele noastre! Se bucura de simpatia platonică a OCCIDENTULUI, fără a putea fi ajutată militar.
"În mai 1997 miniștrii de externe ai statelor membre NATO s-au întâlnit în localitatea Sintra din Portugalia pentru a discuta câte țări urmau să fie invitate să adere la NATO în primul val de extindere. Statele Unite înclinau mai mult spre varianta unui grup de trei țări, decât spre patru sau cinci, cum sugerau propunerile altor membri. Polonia, Ungaria și Republica Cehă erau cele trei favorite, Slovacia și România rămânând încă sub semnul întrebării.
Răspunsul a venit în cadrul Summit-ului NATO de la Madrid din iulie 1997, când s-a optat pentru varianta de trei țări invitate la aderare; cele amintite mai sus. România, a cărei candidatură a fost totuși susținută de unii membri, precum Franța, reprezentată de Jacques Chirac, trebuia să mai aștepte.
,,În 1997 românii începuseră să facă ceea ce trebuie, dar nu făcuseră aceste lucruri suficient de mult timp”, era părerea doamnei Madeleine Albright, Secretar de Stat al SUA la acea vreme.
După Madrid, președintele american Bill Clinton a făcut o călătorie oficială în Europa, cu opriri în Polonia, la Varșovia și în România, la București. Polonia a fost felicitată pentru că primise invitația de a face parte din NATO, iar România a fost asigurată în ceea ce privește o a doua șansă. Tot doamna Albright mărturisește astfel: ,,Dacă Polonia a fost minunată, România a fost incredibilă. Decizia președintelui de a merge acolo a reprezentat unele riscuri. Românii ar fi putut reacționa cu ostilitate la decizia NATO. În schimb, mulțimile erau chiar mai mari și mai entuziaste decât în Polonia.”
A doua șansă a venit odată cu Summit-ul NATO de la Praga din 2002, când România a fost invitată să adere la Alianța Nord-Atlantică. Alături de aceasta, au mai primit invitații și Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia.
Pe data de 29 martie 2004 România a depus instrumentele de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice, devenind astfel membru oficial al NATO. A urmat, pe 2 aprilie 2004, ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO.
Din anul 2005, în prima duminică a lunii aprilie se sărbătorește ,,Ziua NATO în România”(preluare din RFI)
