Contenciosul dintre Curtea Constituțională a Poloniei și Uniune Europeană.
Curtea Constituțională a Poloniei a decis joi că anumite articole din tratatele UE sunt „incompatibile” cu Constituția țării, într-o decizie istorică ce ar putea pune în pericol finanțarea europeană a țării și chiar pune în discuție prezența Poloniei în blocul comunitar.
Președintele Curții Constituționale, Julia Przylebska, a enumerat mai multe articole din tratatul UE despre care a spus că sunt incompatibile cu legea supremă poloneză, declarând că instituțiile europene „acționează dincolo de domeniul lor de competență”.
Luna trecută, Comisia Europeană a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să impună zilnic sancțiuni Poloniei până la suspendarea reformelor judiciare.
Luna trecută, comisarul pentru economie al UE, Paolo Gentiloni, a avertizat că decizia instanței poloneze ar putea avea „consecințe” asupra plății fondurilor de redresare către Polonia.
Uniunea Europeană nu a aprobat încă cele 23 de miliarde de euro în subvenții și cele 34 de miliarde de euro în împrumuturi planificate pentru această țară.
Curtea Constituțională a României a dat în iunie ac. Decizia nr. 390/2021 în care, în contextul inființării SIIJ, a stabilit că Recomandările MCV nu sunt norme juridice de relevanță care să fie aplicabile peste dispozițiile Constituției.Recomandările sunt obligatorii pentru organele politice ale statului nu pentru instanțele judecătorești. Instanțele din România sunt independente și nu le pot fi opuse decizii politice ale Uniunii Europene.
Redau mai jos paragrafele relevante din DECIZIA nr. 390/2021 a CCR
" 83.Curtea reține că o instanță judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziții „din legile interne”, deci aparținând dreptului intern, cu dispozițiile de drept european prin prismaart.148 din Constituție și, în cazul în care constată contrarietatea, are competența să aplice cu prioritate dispozițiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetățenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noțiunile de „legi interne” și „drept intern”, Constituția are învedere exclusiv legislația infraconstituțională, Legea fundamentală prezervându-și poziția ierarhic superioară în virtutea art.11 alin.(3) din Legea fundamentală. Așa fiind, atunci când stabilește că„prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne”, art.148 din Constituție nu atribuie dreptului Uniunii prioritate de aplicare față de Constituția României, astfel că o instanță națională nu are abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții din dreptul intern, constatate ca fiind constituționale prin prisma art.148 din Constituție, cu dispozițiile de drept european.Sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român şicare trebuie să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, care sunt deesenţa cerinţelor statului de drept, principii înscrise în art.1 alin.(5) din Constituţie, potrivit căruia ”ÎnRomânia, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, unica autoritatelegiuitoare a ţării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separaţieişi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.Democraţia constituţională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracţie, ci este o realitate a unui sistemîn cadrul căruia supremaţia Constituţiei limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare anormelor juridice şi de adoptare a unor acte normative trebuie să ţină cont de o serie de principii de rangconstituţional (a se vedea Decizia nr.104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.446 din 29 mai 2018, par.73).
84.Curtea constată că C.J.U.E., declarând caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928, a limitatefectele acesteia dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, a stabilit că obligațiile ce rezultă din deciziecad în sarcina autorităților române competente să colaboreze instituțional cu Comisia Europeană(paragraful 177 din hotărâre), deci în sarcina instituțiilor politice, Parlamentul și Guvernul României, și, pede altă parte, că obligațiile se exercită în temeiul principiului colaborării loiale, prevăzut de art.4 din TUE.
Din ambele perspective, obligațiile nu pot incumba instanțelor de judecată, organe ale statului carenu sunt abilitate să colaboreze cu o instituție politică a Uniunii Europene.
85.Prin urmare, Curtea constată că aplicarea pct.7 din dispozitivul hotărârii, potrivit căruia o instanțăde judecată „este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul deaplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” nu are temei în Constituția României, întrucât, așa cum s-a menționat în prealabil, art.148 din Constituție consacră prioritatea de aplicare a dreptului european față de dispozițiile contrare din legile interne. Or, rapoartele M.C.V., întocmite în baza Deciziei 2006/928, prin conținutul și efectele lor, astfel cum acestea au fost stabilite prin Hotărârea C.J.U.E. din 18 mai 2021, nu constituie norme de drept european, pe care instanța de judecată să le aplice cu prioritate, înlăturând norma națională. Prin urmare, judecătorul național nu poate fi pus în situația de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislației naționale, întrucât rapoartele M.C.V. nu normează, deci nu sunt susceptibile de a intra într-un conflict cu legislația internă. Această concluzie se impune cu atât mai mult în ipoteza în care legislația națională a fost declarată conformă Constituției de către instanța constituțională națională prin prisma dispozițiilor art.148 din Constituție."