Din încercările lui N. Titulescu de a obține recunoasterea alipirii Basarabiei la România de către Uniunea Sovietică

 Context. 

In urma preluarii puterii de către comuniști, Rusia nu a semnat Tratatul de la Versailles din 1919 și nu era obligată să recunoască unirea Basarabiei cu România  în anul 1918.

Recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România s-a dovedit un proces destul de dificil. Cu toate că noua putere bolșevică nu a fost reprezentată la Conferința de pace de la Paris, marile puteri occidentale au avut ezitări în a recunoaște modificări teritoriale ale fostului aliat rus. Hotărârea de unire luată de Sfatul Țării (Parlamentul – n.r.) de la Chișinău din 27 martie/9 aprilie 1918, a fost recunoscută la Conferința de Pace de la Paris, din 1920, de principalele puteri aliate, Imperiul britanic, Franța, Italia și Japonia, însă Statele Unite au refuzat să semneze documentul.

NICOLAE TITULESCU ŞI RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1936) 

                                     Drd. MARIUS HRISCU

 Negocierile privind încheierea unui tratat de asistenţă mutuală reprezintă un moment important în istoria relaţiilor româno-sovietice avându-i drept actori principali pe cei doi miniştri de externe, Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov.

 La 2 mai 1935 s-a semnat tratatul de asistenţă mutuală între Franţa şi Uniunea Sovietică iar la 16 mai 1935 un document similar s-a încheiat între Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică. Titulescu considera alianţa româno-sovietică ca o continuare a tratatelor franco-sovietic şi cehoslovaco-sovietic, România având încheiate astfel de documente cu cele două ţări. Totodată acesta considera că pericolul venea de la est iar dacă ar fi reuşit încheierea acestui tratat ar fi asigurat graniţa de est a României dar s-ar fi bucurat şi de un mare prestigiu pe plan intern. Iată ce declara în legătură cu necesitatea încheierii acestui document cu Uniunea Sovietică: "Nu încape nici o îndoială că pentru noi, românii, prietenia franco-sovietică constituie o garanţie foarte preţioasă, întrucât orice gest de încredere, ajutor, sau chiar de simplă consideraţiune al U.R.S.S. faţă de Franţa este în avantajul nostru". Şi concluziona: „Eu consider prietenia francorusă drept o axiomă. Consecinţa ei inevitabilă este o prietenie ruso-română” 

1 . În concepţia diplomatului român şi natura raporturilor germano-sovietice argumenta încheierea acestui tratat: „România are nevoie de un asemenea Pact, fie că Germania porneşte un război contra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord cu ea. Mai mult, Pactul cu România va trebui făcut la timpul potrivit; altminteri, apropierea ruso-germană va avea loc fără noi şi împotriva noastră. Apropierea ruso-germană trebuie, prin urmare, să ne găsească deja aliaţi cu U.R.S.S.”2 . 

Prin semnarea acestui tratat, ministrul de externe român urmărea ca Uniunea Sovietică să nu mai continue politica de cuceriri a Rusiei ţariste asupra teritoriilor româneşti. Apoi s-ar fi diminuat, într-o anumită măsură, tendinţele revizioniste ale Bulgariei, Ungariei, Germaniei şi Italiei, întărindu-se în acelaşi timp sistemul de securitate colectivă. 

Această idee titulesciană nu a obţinut acordul unanim al clasei politice româneşti. În ciuda acestui fapt la 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul Tătărăscu să înceapă negocieri pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Gh. I. Brătianu sa opus încheierii acestui document oferind şi o alternativă: o alianţă cu Germania fără a deteriora relaţiile cu Franţa şi Polonia, alianţă româno-germană care trebuia să aibă drept scop separarea revizionismului german de cel ungar. Astfel, Ungaria, rămasă singură, nu ar fi îndrăznit să atace România3 . Gh. I. Brătianu a făcut mai multe interpelări parlamentare ministrului de externe român, la 5 octombrie, 26 noiembrie, 18 decembrie 1935 şi la 16 mai 1936 prin care îşi exprima îngrijorarea faţă de posibilitatea deschiderii graniţelor de nord-est ale României pentru trecerea Armatei Roşii şi implicit a bolşevizării ţării4 . Titulescu răspundea acestor temeri: “Nu ştiu dacă România va încheia un tratat de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. Ceea ce ştiu este că interesul naţional cere să nu micşorăm cu nimic libertatea de acţiune a României pentru ziua de mâine. Ceea ce ştiu este că nu se grevează viitorul unui neam cu povara unei negaţiuni internaţionale, oricare ar fi ele şi împotriva oricui ar fi îndreptate. Ceea ce ştiu este că orice stat, fără distincţie, care ne-ar garanta hotarele ţării noastre şi pe acelea ale aliaţilor noştri poate deveni, în cadrul Societăţii Naţiunilor, asociatul nostru în lupta pentru organizarea păcii pe care o vom duce până la capăt şi cu toate stavilele ce ne stau în cale [...], eu nu cunosc fobie în nici o direcţie. Nu cunosc limită în setea mea de înţelegere cu alţii”5 .

 Negocierile româno-sovietice au început la 5 noiembrie 1935. Mai întâi Titulescu a discutat cu Mihail Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti şi apoi cu Litvinov la Montreaux. Ostrovski a informat Moscova că pe diplomatul român îl interesa în mod deosebit obţinerea recunoaşterii indirecte a unirii Basarabiei cu România şi mai puţin tratatul în sine. Răspunsul lui Litvinov a fost categoric: „Dacă este aşa Pact nu va fi, căci noi nu vom plăti pentru pact prin recunoaşterea Basarabiei”6 . 

În primăvara anului 1936 negocierile au fost întrerupte la solicitarea lui Litvinov, motivul invocat de acesta fiind reprezentat de campaniile antisovietice ale unor organizaţii de extremă dreaptă din România, susţinute “din umbră” de ambasadele Poloniei, Germaniei şi Italiei7 . Titulescu s-a întors în ţară şi la cererea acestuia la 14 iulie 1936 s-a redactat un document prin care se hotăra „încetarea atacurilor în presă contra U.R.S.S. şi combaterea numai a comunismului intern al cărui partizan nici unul dintre membrii guvernului nu sînt; articole de presă favorabile apropierii cu U.R.S.S. din punct de vedere extern, considerînd că noi nu putem păstra alianţele noastre existente cu Franţa, Cehoslovacia şi Turcia, dacă nu cădem la o înţelegere, ba chiar devenim inamicii U.R.S.S., aliatul aliaţilor noştri”. Totodată documentul preciza faptul că s-a hotărât „Păstrarea deplinelor puteri pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., date deja Domnului Titulescu demult”8 . 

La 21 iulie 1936 la Montreaux, Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov au perfectat un Protocol care cuprindea principiile de bază ale unui viitor tratat de asistenţă mutuală românosovietic. Articolul 1 prevedea „Asistenţa mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor (ca de ex. în tratatul cehoslovac sau francez) care să nu vizeze în mod special un stat, ci, în general, orice agresor european”9 . Era vizat orice agresor european dar implicit era avută în vedere, în primul rând Germania. Facem această afirmaţie bazându-ne pe declaraţia ministrului de externe român către Ramsey Mac Donald şi Anthony Eden din 1935 conform căreia tratatul trebuie să fie „astfel făcut încât să nu pară a fi îndreptat împotriva Germaniei10 . 

Articolul 2 stipula faptul că „Intrarea în acţiune a fiecăreia dintre cele două ţări se va face numai când Franţa va fi intrat în acţiune”. Litvinov nu a fost de acord cu această prevedere. Aceasta era asemănătoare cu cea din articolul 4 al tratatului de asistenţă mutuală dintre Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică încheiat la 16 mai 1935, care condiţiona acordarea ajutorului sovietic de intervenţia Franţei pentru sprijinirea Cehoslovaciei, în eventualitatea că această ţară ar fi căzut victima unei agresiuni neprovocate. Krestinski, adjunctul lui Litvinov, justifica refuzul ministrului de externe sovietic prin faptul că Franţa avea o alianţă cu Polonia şi francezii ar fi refuzat să acorde ajutor în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi fost agresată. La fel nici România nar fi putut să ajute Uniunea Sovietică luptând impotriva Poloniei . 

Constatăm faptul că diplomatul român a rămas fidel sistemului de securitate colectivă promovat de Franţa în care Polonia într-o primă perioadă şi Cehoslovacia reprezentau pilonii centrali. Titulescu nu dorea ca România să rămână singură alături de Uniunea Sovietică.

În articolul 3 se prevedea faptul că “Guvernul U.R.S.S. recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum guvernul regal al României recunoaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în U.R.S.S. fără o cerere formală a guvernului U.R.S.S.”13. Analizând acest angajament reciproc desprindem faptul că Nistrul era menţionat ca fiind frontiera dintre cele două ţări. Astfel, prin această prevedere, Litvinov a recunoscut implicit apartenenţa Basarabiei la România. Era o confirmare clară a recunoaşterii graniţei răsăritene a României: râul Nistru. În articolul 4 se arată că “La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum, la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la vest de Nistru”14 . Şi din cuprinsul acestei precizări reiese faptul că râul Nistru reprezenta graniţa dintre România şi Uniunea Sovietică. În baza acesteia, Nicolae Titulescu a fost acuzat că ar fi permis intrarea Armatei Roşii în România şi implicit ocuparea ţării, că nu exista nici o garanţie care să împiedice Uniunea Sovietică să ocupe România. Ministrul de externe român răspundea acestor acuzaţii în felul următor: “Aşa cum înţeleg eu Pactul de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., noi am fi cerut asistenţă trupelor sovietice numai în caz că ar fi fost în joc interesele româneşti şi numai atunci când inamicul s-ar fi aflat deja pe teritoriul României. Altminteri, în absenţa unei cereri formale din partea noastră, Nistrul ar constitui nu o frontieră, ci o veritabilă barieră” 15 . Subscriem acestui punct de vedere conform căruia nu exista nici o garanţie solidă, cu privire la obligativitatea retragerii trupelor sovietice la est de Nistru. Considerăm că semnarea tratatului de asistenţă mutuală româno-sovietic ar fi permis implicit traversarea României de către armatele sovietice deoarece numai prin România acestea puteau ajunge în Cehoslovacia pentru a-i acorda ajutor militar în cazul în care această ţară ar fi fost atacată de Germania, în baza tratatului dintre Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică încheiat la 16 mai 1935. Polonia care în această perioadă se orienta către Germania, nu ar fi acordat acest drept de tranzit al teritoriului său armatelor sovietice către Cehoslovacia. Deşi Titulescu ştia că Litvinov nu va semna acest document, el a insistat în această direcţie. La Montreaux nu s-a reuşit finalizarea tratatului, Litvinov declarând că nu era împuternicit de guvernul sovietic să semneze acest document. Astfel, diplomatul sovietic a solicitat ca tratatul să fie semnat în luna septembrie 1936, când se deschidea o nouă sesiune a Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. Motivul real era reprezentat de faptul că serviciile de informaţii sovietice aveau date despre o iminentă demitere a lui Titulescu, fapt care s-a petrecut la 29 august 193616. În urma acestui eveniment Uniunea Sovietică a declarat că nu mai putea fi semnat tratatul, demiterea diplomatului român fiind considerată ca o dovadă că România îşi reorientase politica externă. 

În realitate, Uniunea Sovietică nu dorea încheierea acestui tratat cu România. Una dintre dovezile solide în acest sens este reprezentată de un document emis la 13 iulie 1936 de către adjunctul lui Litvinov, Nicolai Krestinski prin care acesta solicita lui Stalin să aprobe propunerea lui Litvinov de a nu face nici un fel de concesii românilor în ceea ce priveşte tratatul de asistenţă mutuală. Cauzele erau posibila demisie a lui Titulescu şi aprecierea conform căreia guvernul României era un guvern fascist, apropiat de Germania hitleristă: „În telegrama primită azi, tov. Litvinov face bilanţul convorbirilor desfăşurate vreme de un an cu Titulescu în legătură cu pactul. El formulează cele două dezacorduri (Basarabia şi legarea ţărilor de Pactul francosovietic) şi opinează că în nici una din cele două probleme să nu procedăm la concesii viitoare. În aceeaşi telelegramă tov. Litvinov anunţă, conform cuvintelor lui Titulescu, că are intenţia ca, în zilele următoare, să-şi prezinte demisia. Despre aceasta ne comunică nouă şi tov. Ostrovski. 

Trebuie să se ia în consideraţie că Titulescu îşi va părăsi funcţia, că guvernul român s-a conturat definitiv ca guvern fascist şi că în politica externă a României se produc fapte care atestă o apropiere de Germania. În aceste condiţii concesiile noastre, dacă am fi mers în întâmpinarea lor, sar fi dovedit absolut fără temei şi fără rezultat. Iată de ce gândesc că trebuie să se confirme tovarăşului Litvinov că noi nu vom merge la nici un fel de concesii viitoare faţă de români şi în problemele referitoare la pactul sovieto-român”17. Iată cum gândea Stalin, Litvinov fiind doar un pion al acestuia.

 Îndeosebi după ocuparea zonei renane de către Germania hitleristă la 7 martie 1936, Stalin şi-a dat seama că nu avea nici un motiv să încheie un tratat cu România, deoarece Marea Britanie şi Franţa nu reacţionaseră în urma crizei renane. Era clar că politica de securitate colectivă eşuase. Uniunea Sovietică nu ar fi avut de câştigat în urma semnării acestui document. Aducem ca argument în sprijinul afirmaţiei de mai sus declaraţia lui Litvinov, din luna septembrie 1935: „Ceea ce vreţi dv. este un pact leonin. Împotriva Japoniei nu vă bateţi. De altfel ce aţi putea contra Japoniei? Deci dacă Germania vrea să ne atace, voi vreţi să fiţi alături de noi. Dar Germania nu poate ajunge în Rusia fără a zdrobi România. Aşadar tot nouă ne revine să intervenim şi vouă să fiţi ajutaţi”18 .

 Titulescu nu a sesizat cele două „feţe” ale politicii promovată de Stalin. El credea că Moscova era un partener de încredere în viaţa politică internaţională, opinie împărtăşită şi de alte state europene. Istoricul Florin Constantiniu arată că „Titulescu nu a fost singura victimă a diplomaţiei sovietice care a jucat perfect rolul atribuit de Stalin, de a demonstra ataşamentul U.R.S.S. la o politică de pace şi securitate colectivă, de stăvilire a acţiunilor statelor revizioniste, având drept obiectiv dislocarea sistemului Versailles”19 . 

Ministrul de externe român a greşit văzând în Uniunea Sovietică garantul independenţei şi integrităţii României. 

Stalin a dorit neîntrerupt recucerirea Basarabiei. Un exemplu în acest sens este reprezentat de răspunsul categoric dat de Litvinov la cererea din 1937 a lui Victor Antonescu, succesorul lui Titulescu, prin care se solicita recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a unirii Basarabiei cu România: „Nu vă vom recunoaşte Basarabia niciodată, dar nu vă vom plictisi cu ea. Dacă însă veţi face vreodată politica germană, v-o luăm imediat”20 .

 O altă dovadă în acest sens este reprezentată de declaraţia lui Litvinov făcută lui Titulescu la Talloires tot în anul 1937: „Vrem ca potenţialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus şi nu german. De aceea ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”21 . 

Titulescu afirma că dacă tratatul de asistenţă mutuală dintre România şi Uniunea Sovietică s-ar fi semnat ar fi fost împiedicată declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 septembrie 193922 . 

Considerăm că al doilea război mondial nu putea fi evitat deoarece acesta era văzut de Germania ca unul de revanşă, unul îndreptat împotriva „dictatului” de la Versailles. Aşadar războiul ar fi izbucnit indiferent de împrejurări.