Militarilor din Armata și Serviciile care au descurajat invazia sovietică din 1968 și au asigurat succesul Revoluției din 1989 nu li se recunosc drepturile de veteran în teatrele de operații

Legea 168/2020  pentru recunoașterea meritelor personalului participant la acțiuni militare, misiuni și operații pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român și acordarea unor drepturi acestuia, familiei acestuia și urmașilor celui decedat

este o lege nedreaptă, chiar discriminatorie, dacă recunoaște asemenea drepturi doar pentru militarii care au particupat la acțiuni militare, misiuni și operații numai începând cu anul 1990.

Pentru politicieni, chiar și pentru noile generații de militari, care cu prea mare ușurință aruncă eticheta de comuniști mai vechilor combatanți care se încăpăținează să mai supraviețuiască și astăzi ca pensionari militari de categoria a II-a, readuc în prim plan  misiunile de mare risc din anul 1968 pe care militarii români le-au executat pentru apărarea teritoriului național, pe o durată de aproape un an.

  

Un polonez, refugiat în România după invazia germano-sovietică din anul 1939, a alertat România de pericolul invaziei sovietice în Cehoslovacia, România și Jugoslavia.

NEAGU COSMA, general, comandant al Direcţiei a III-a de Contraspionaj - Departamentul Securităţii Statului, 1959-1973

Eu sunt printre cei care spun că România a fost ameninţată cu invazia în 1968, era programată pentru invazie.

Faptele sunt următoarele: un ofiţer al Securităţii, [colonelul Ion Bichel] care a lucrat la Viena, s-a împrietenit cu un ofiţer polonez, ataşat militar, care ştia limba română pentru că în '39, după invazia Poloniei, copil fiind, a venit cu familia în România şi a trăit aici un număr de ani până când s-a reîntors în Polonia. A învăţat româneşte, s-a lipit de români, socotea că România este a doua patrie, deci avea nişte afinităţi pentru România. Colonelul Ion Bichel, care era ofiţer de Informaţii, l-a cultivat şi ajunseseră să îşi mai ofere unul altuia relaţii (...). Deci era un prieten care ne ajuta. De la Viena a fost mutat în Comandamentul Tratatului de la Varşovia [la Moscova].

În iunie '68, colonelul polonez l-a sunat, l-a căutat şi l-a chemat pe Bichel la o întâlnire chiar la Moscova. Bichel, cu aprobările de rigoare, s-a dus, şi colonelul polonez îi spune: "Se pregăteşte o invazie, şi eu sunt în grupul ofiţerilor de Stat Major care elaborează planul invaziei". Poate era primul semnal, deşi mai sunt cei de pe la armată care spun că au ştiut şi ei; foarte bine dacă au ştiut şi s-a verificat. "În primul rând este vizată Cehoslovacia, dar eu ştiu că după ce am terminat planul cu Cehoslovacia, facem planul de invazie a României."

Asta a venit ca primă ştire, care a ajuns la Ceauşescu, şi Ceauşescu a zis: "Verificaţi mai bine, că sunteţi victima unei intoxicări." Dispoziţia era să se vadă, să se verifice, să nu înghiţim vreun "hap".

Ei îşi fixaseră o a doua întâlnire la Varşovia, care a avut loc după vreo 10-12 zile. La Varşovia [polonezul] a povestit în linii mari care era planul, cum se va acţiona, cu nişte comandouri care aveau misiunea de a ocupa punctele strategice, poştă, telefon, televiziune, radio, aeroport şi pe urmă cu desant aerian şi armata masivă. Au avut apoi iar o întâlnire la Moscova.... trebuia să fie ocupată Cehoslovacia şi, dacă treaba mergea foarte bine, după două săptămâni urma să fie ocupată România exact în acelaşi mod.

Acum Ceauşescu credea, nu a mai zis ca la început că suntem victima unei intoxicări şi a ordonat măsuri de apărare, de aprovizionare, de ascundere. Ceauşescu a hotărât să fie informaţi şi sârbii, pentru că deja, la ultimele două întâlniri, colonelul polonez a pus în discuţie şi invadarea Iugoslaviei. "După România urmează Iugoslavia..."

colonel, comandantul unităţii de cercetare radio din cadrul Direcţiei de Informaţii Militare, care a solicitat confidenţialitate

După atâţia ani de la acele evenimente, făcând apel la memorie atât cât aceasta mai poate opera şi pentru că nu am făcut la timp nici o adnotare, pot să evidenţiez aici locul şi rolul pe care cercetarea radio l-a avut în actul informaţional.

Unitatea se bucura de apreciere din partea conducerii armatei. Şeful Marelui Stat Major al armatei, generalul Gheorghe Ion, vizitase de mai multe ori unitatea, aprobând o serie de măsuri ce au contribuit la creşterea capacităţii de luptă a acesteia.

La 12 mai 1968 am primit ordin de a mă prezenta la Marele Stat Major. M-am prezentat imediat. Aici, în cabinetul de lucru al şefului Direcţiei Informaţii, colonel Dumitru Dumitru, în prezenţa şefului secţiei de cercetare radio, locotenent colonel inginer Dinu Nicolae, şeful Marelui Stat Major general Gheorghe Ion mi-a ordonat chiar de a doua zi, deci din 13 mai, ca unitatea ce o comandam să treacă şi la cercetarea radio a armatelor statelor vecine, în afară de Iugoslavia, să se concentreze îndeosebi pe comandamentele operative şi pe marile unităţi tactice aflate în raioanele din apropierea graniţelor României şi a flotelor maritime ce operau în Marea Neagră şi pe Dunăre.

M-am înapoiat în noaptea de 12/13 mai 1968 în unitate, unde am desfăşurat măsurile organizatorice şi tehnice necesare. Toate aceste măsuri le-am raportat telefonic şefului Direcţiei Informaţii care le-a aprobat, inclusiv avizarea nominală a personalului angajat în derularea acţiunii, ofiţeri, subofiţeri şi personal civil, dar nu şi militari în termen. Au fost antrenaţi în această misiune cel mult 20 de persoane, astfel că la 13 mai 1968 s-a trecut la îndeplinirea acestei misiuni. Această activitate a continuat încă multă vreme după invazie, iar schimbarea oricărui om din această structură se făcea cu aprobarea personală dată de şeful Direcţiei Informaţii Militare (...).

În momentul în care a avut loc invazia, un detaşament înaintat a existat pe teritoriul Cehoslovaciei. Traficul nu era permanent, dar el era şi a existat şi un indiciu care ne-a folosit nouă: se ştie că, de regulă, în transmiterea unor materiale se foloseşte ora şi vedeam că anumite comandamente lucrau cu ora Moscovei, şi altele cu ora Pragăi. Atunci ne-am dat seama că cele care lucrau cu ora Moscovei erau comandamente sovietice şi prin goniometrare am stabilit că transmit din Cehoslovacia înainte de invazie şi ulterior, bineînţeles. Deci existau indicii asupra locului de unde se transmite.

În afară de faptul că toţi sovieticii lucrau cu ora Moscovei, indiferent unde se găseau ei, materialul transmis folosea anumite litere, semne specifice limbii ruse, deci prezenţa unor asemenea litere în conţinutul materialului transmis era un indiciu că sunt ale ruşilor (...).

În perioada 15 - 22 iunie '68, la ordinele Marelui Stat Major, un detaşament cu elemente de cercetare radio din cadrul unităţii a acţionat în zona de vest a ţării pentru a fi mai aprope de zona Cehoslovacă - în 1968, în România, staţiile gonio erau de tip fix şi erau de producţie sovietică.

După invadarea Cehoslovaciei, unele informaţii ce prezentau interes s-au obţinut şi din legăturile radioamatorilor cehi care au desfăşurat trafic cu unii dintre corespondenţii lor aflaţi la mare distanţă...

Tito era de acord ca armata română să se retragă în Jugoslavia, dar dezarmată.

VASILE ŞANDRU, ambasadorul României în Iugoslavia (1969 - 1973) şi în U.R.S.S. (1990 - 1992)

Eram în concediu la Păltiniş. Pe 22 august a fost o zi frumoasă. Am luat familia şi am plecat cu maşina la Sibiu. Pe drum, am pus aparatul de radio la maşină şi am auzit vocea lui Ceauşescu. Parcă aud, ca acuma: "S-a comis o mare greşeală..." Am ascultat tot. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Am coborât în Sibiu, m-am dus la partid, la primul-secretar. Era Nicolae Gavrilescu atunci prim-secretar la Sibiu. Am dat un telefon la Bucureşti. Era George Macovescu prim-adjunct al ministrului [de externe]. Am vorbit cu el. Mi-a spus să vin imediat la Bucureşti. Am venit imediat încoace şi am fost luat în delegaţia care s-a întâlnit cu Tito la 23 august la Vârşeţ. Am mers ca traducător. A fost o delegaţie foarte puternică atunci. Erau principalii membri ai conducerii: Maurer, Bodnăraş, Paul Niculescu... Până la Timişoara am mers cu un avion, de acolo cu maşinile până la Vârşeţ.

Întâlnirea a avut loc în localul primăriei din Vârşeţ. Se adunase multă lume acolo, în faţa primăriei. A fost o discuţie bună între cele două delegaţii, o apreciere a evenimentelor, a implicaţiilor. Ceauşescu a pus atunci problema că pericolul pentru România era foarte clar, iminent; Ceauşescu a explicat lui Tito că este posibilă o invadare a României. România va opune rezistenţă armată clară, dar era clar raportul de forţe, armata română nu va putea să ţina piept şi vă fi necesară o retragere. Sigur se vor lăsa forţe care să acţioneze în spatele frontului, însă armata română vă trebui să se retragă. [Ceauşescu] l-a întrebat pe Tito dacă Iugoslavia ar fi de acord ca armata română să se retragă pe teritoriul iugoslav în caz de nevoie. Tito a răspuns că partea iugoslavă vă permite, însă cu condiţia ca să se retragă dezarmată, adică să depună armele... Asta a fost, după părerea mea, punctul central al discuţiei, pentru că el reflecta gravitatea situaţiei care se crease atunci pentru România şi ajungând până acolo încât să determine o asemenea punere a problemei!

A rămas acest spirit de înţelegere şi de încredere reciprocă, pentru că într-un moment atât de critic cum a fost august 1968, partenerul cu care România s-a putut consulta în termenii aceştia, a fost tocmai Iugoslavia. Ăsta ar fi momentul '68...

Interviu realizat de Eugen Preda, 16.04.1994

Revolta populație impotriva militarilor cehi care nu au tras un foc pentru apărarea Cehoslovaciei.

NICOLAE VULPAŞIN, student la Universitatea Carolină - Praga (1964 - 1968), ambasadorul României în Republica Cehă, 1997 -2001

În momentul invaziei, la 11:00 [seara] am ascultat ştirea. În cămin eram; dintre studenţii străini, foarte puţini, cehi erau doar vreo căţiva. M-am dus şi am dicutat cu un coleg ceh şi i-am spus ce auzisem la radio.

A doua zi de dimineaţa m-am sculat pe la şase şi jumătate. În loc de tramvaie veneau tancuri dinspre vest, dinspre aeroportul Ruzyne. Tancurile aveau o pată roşie pe partea din faţă, mergeau câte două-două, paralel... era o coloană mare. Am tot aşteptat la tramvai, nu circula nimic. Am mai stat şi am intrat în vorbă cu nişte cetăţeni cehi care stăteau şi ei acolo şi care mi-au spus că astea sunt tancurile sovietice care au fost aeropurtate în cursul nopţii şi au ocupat aeroportul Ruzyne şi tot centrul oraşului Praga, inclusiv Comitetul Central al partidului, că toate instituţiile publice sunt deja blocate de tancurile şi blindatele sovietice.

Deci, Praga a fost practic ocupată de către trupele care au fost transportate cu avioane. Sovieticii au luat măsuri ca să blocheze tot, să paralizeze capitala.

Nu ştiu cum a fost în alte oraşe, dar la Praga transportul a fost extrem de dificil. Ca să ajungi într-un punct trebuia să schimbi mai multe mijloace de transport. De asemenea schimbam rutele tot din cauza blocajelor. Lumea a fost foarte indignată, foarte indignată.

Când au început să circule din nou tramvaiele, chiar în ziua de 21, m-am dus la [George] Ionescu, corespondentul [Radioteleviziunii Române]. În tramvai erau şi câţiva colonei. Treceam prin faţa Spitalului Militar Central. Au început unii mai vârstnici să-i insulte că n-au făcut nimic, că nu sunt în stare să tragă nici un foc de armă şi că au mâncat banii degeaba. Le-au rostit cuvinte destul de urâte, încât mulţi dintre ei au trebuit să coboare înainte de a ajunge la Spitalul Militar Central. Erau grade mari, colonei, maiori, locotenenţi-colonei, erau insultaţi când ajungeau în mijloacele de transport în comun. Asta nu numai în 21 [august], ci şi în zilele următoare am asistat la asemenae scene. Oamenii treceau foarte preocupaţi şi era o atmosferă sumbră, de război nedeclanşat. Cei mai mulţi discutau în grupuleţe, aminteau de anul 1939 când au intrat trupele germane în Praga.