Carcadia Nicolae, dintr-un sat vâlcean pe al cărui nume îl şi poartă, povesteşte despre viaţa grea a ţăranului regăţean în anii începutului secolului XX, premergători Primului Razboi Mondial, şi despre mizeria îndurată de leaturile de rezervă dislocate în Moldova de Nord din calea inamicului care, în anii 1916-1917, pătrunsese în Regat prin străpungerea pe Defileul Jiului şi apoi prin Dobrogea, după înfrângerea de la Turtucaia. Mizeria, păduchii şi bolile au fost adversari care au decimat oştirea română şi rezerva sa mai mult decât trupele de ocupaţie. Este de groază relatarea despre păduchii care se refugiau de pe trupurile morţilor pe cele ale viilor din infirmerii.
Mulţumim nepotului care ne-a trimis câteva pagini din memoriile olografe ale bunicului său.
Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918
Pentru cei care nu au răbdare, nepotul său a transcris manuscrisul, cu câteva adnotări.
Pentru ca pe 3 Noiembrie 2018 s-au sarbatorit 102 ani de la infiintarea Armei Vanatori de Munte, cu permisiunea Adminului, public in continuare cateva fragmente din amintirile bunicului din partea mamei, Nicolae Carcadia, participant in Primul Razboi Mondial intro unitate de Vanatori de Munte:
,,..In toamna anului 1916, cand nemtii au intrat in tara noastra, a sosit ordinul de incorporare pentru contigentul 1919 si 1920 la Regimentul 42 Dragasani si am mers pe jos in convoi pe directia Slatina, Pitesti, Bucuresti, imbracati cu hainele noastre civile, asa cum am putut fiecare, iar mancare ne-a dat in Dragasani cate doua paini si o cutie de conserva.
Aviatia nemteasca ne-a bombardat deseori, atat convoaiele de pe sosele cat si trenurile iar cand am ajuns la Iasi, nu mai eram nici jumatate, multi militari si civili refugiati murind de foame, de frig, de boli si de bombe. Eu cand am ajuns la Iasi, regimentul meu s-a oprit in comuna Ciurea si in primele trei nopti am dormit in niste sire de paie; iarna era foarte grea, zapada a ajuns la un metru in perioada Craciunului iar noi eram flamanzi, murdari si plini de paduchi, nu aveam de niciunele ; in primele zile de la sosire in localitate am mancat porumb crud, luat din patulul unui chiabur din zona.
Am fost cazati sapte insi in camaruta unei femei in varsta; de la unitate primeam o bucata de mamaliga si o portie de mazare veche ; lemne nu aveam si mergean cate 10-15 insi intr-o padure aflata la 5 kilometri departare facand partie si aducand fiecare cate o bucata de lemn. Ca sa ne potolim foamea luam cate un sac de sfecla din vagoanele garii din apropiere, pe care o coceam sau o fierbeam ca pe ceai. A fost o perioada grea,iar cand a venit primavara au inceput oamenii sa moara de tifos, cam 5-6 pe zi...,,
Si bunicul s-a imbolnavit de tifos, dar s-a vindecat...am povestit acest episod cu ceva timp in urma, tot pe acest blog.
,, In data de 15 octombrie 1917, a venit ordin ca toti refugiatii din Oltenia si Muntenia , contigentele 1919 si 1920 sa se prezinte la unitatile lor pentru recrutare. M-am prezentat imediat la regimentul 42, in comuna Ciurea, m-a recrutat si am fost repartizat la arma VANATORI de MUNTE, si cand a inceput Razboiul in tara noastra, nu era decat un Batalion de Vanatori de munte, si atunci in Moldova s-a infiintat primul Regiment de Vanatori de munte, cu baieti tineri dintre cei refugiati. Eu am fost repartizat la Batalionul nr.4 la Manastirea Neamt, iar celelalte trei batalioane in zonele muntoase ale Moldovei, unde am fost instruiti pana in primavara anului 1918.
Deoarece am avut pierderi grele in aceasta perioada , Romania a incheiat un Armistitiu de pace cu nemtii, iar unitatile militare infiintate in timpul razboiului au fost desfiintate , inclusiv vanatorii de munte, si am fost trimisi la alte institutii. Eu am apucat la un spital de raciti din localitatea Limanu, acolo unde se varsa fluviul Nistru in Marea Neagra, in Basarabia. Aici am facut si eu 7-8 bai de namol si am reusit sa scot reumatismul din picioare ( le aveam umflate de la genunchi in jos ).
In toamna anului 1918 am fost rechemati la Regimente, asta dupa ce pe la gurile Dunarii intrasera Francezii, Englezii si Americanii, am reluat instructia militara si cu unitatea mea am ajuns in UNGARIA, la Budapesta.
Regimentul meu il avea Comandant pe Printul CAROL al II lea, iar in perioada stationarii in Budapesta am avut onoarea sa fiu Planton la Cabinetul Printului in anul 1919. Am ajuns apoi cu cu Regimentul nostru la Bistrita Nasaud, iar Printul Carol mi-a acordat 30 de zile de concediu in primavara anului 1920, desi Maria Sa dorea sa-l insotesc in excursia pe care a facut-o in Franta si Anglia, dar la rugamintile mele de a merge la parinti in Oltenia, pe care nu-i mai vazusem de aproape 4 ani, m-a inteles si mi-a acordat acest concediu.
Apoi am revenit la unitate la Bistrita Nasaud si dupa cateva luni am fost trimis la Bucuresti, la Trenul Blindat, la paza, pana in primavara anului 1921 cand am fost lasat la vatra..,,
Ca un fel de epilog la acest jurnal scris de bunicul meu (jurnalul are 9 pagini ) destul de tarziu, intre anii 1970-1974, dupa cei 5 ani din perioada Razboiului cand a trecut de multe ori pe langa moarte, pe data de 24 mai 1974, la varsta de 77 de ani, a murit cu sapa in mana prasind porumbul( cum altfel putea sa moara taranul roman..) pe locul care probabil l-a primit de la rege pentru participarea la Primul Razboi Mondial..! Si ce de mandru era, stiind ca unul dintre cei 9 nepoti ajunsese Locotenent..!
.png)
