Nr. 468/C2/969/III-5/2013
Recurs în interesul legii expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 24 aprilie 2013
C ă t r e,
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În temeiul dispoziţiilor art.514 din Codul de procedură civilă, formulez prezentul
RECURS ÎN INTERESUL LEGII
În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la: „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 în referire la revizuirea pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c) – h) din Legea nr. 119/2010, atunci când printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a dispus anularea deciziei de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010 şi menţinerea în plată a pensiei de serviciu, în cuantumul anterior”.
Urmare sesizării nr. 8/CC din 22 februarie 2013 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Piteşti, transmisă prin adresa nr. 1/S.U./2013 din 11 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a suplimentat verificarea de jurisprudenţă în problema de drept enunţată, constatându-se caracterul neunitar al acesteia.
Cazuistica analizată este circumscrisă ipotezelor în care deciziile de recalculare a pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c) – h) din Legea nr. 119/2010, emise în temeiul acestui act normativ şi al Hotărârii de Guvern nr. 737/2010 au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar după revizuirea din oficiu a pensiei, în temeiul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, decizia de revizuire a fost contestată, invocându-se încălcarea dreptului de proprietate şi a principiului stabilităţii raporturilor juridice izvorâte din hotărârile judecătoreşti precedente.
În aceste cauze, instanţele au pronunţat soluţii diferite, după cum urmează:
I. Într-o primă orientare jurisprudenţială majoritară, contestaţiile au fost respinse, iar deciziile de revizuire emise în temeiul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 au fost menţinute ca legale, reţinându-se că prin acest act normativ s-a reglementat o altă etapă în procesul de transformare a pensiilor speciale, în pensii de asigurări sociale, etapă în care s-a procedat la revizuirea, cu respectarea principiului contributivităţii, a cuantumului pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c) – h) din Legea nr. 119/2010 care au făcut obiect al recalculării.
Faptul că decizia de recalculare precedentă a fost anulată în cadrul unei proceduri judiciare ce a fost finalizată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a dispus şi menţinerea în plată a pensiei de serviciu anterioare, nu înseamnă că nu mai pot fi aplicate prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011.
Dimpotrivă, şi în aceste situaţii sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) din acest act normativ, întrucât obligaţiile rezultate din anularea prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a deciziilor de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010 subzistă doar atâta timp cât este în vigoare şi temeiul legal în baza căruia au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti respective.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 215 din 13 martie 2012, prin care s-a arătat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2010 instituie o nouă procedură, de revizuire a pensiilor, distinctă şi ulterioară celei realizate prin Legea nr. 119/2010.
Ca atare, puterea de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească anterioară prin care s-a anulat decizia de recalculare a pensiei emise în temeiul Legii nr. 119/2010 va funcţiona numai pentru perioada de timp cât obiectul judecăţii precedente este în fiinţă şi cât timp se păstrează temeiul juridic ce a stat la baza emiterii sale, iar obligaţiile rezultate din anularea deciziilor de recalculare subzistă doar atâta timp cât este în vigoare temeiul legal în baza căruia au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Se apreciază că astfel nu se aduce atingere dreptului de proprietate, invocându-se considerentele formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Frimu împotriva României[1] şi nici principiului stabilităţii raporturilor juridice, întrucât respectarea acestui principiu nu exclude o intervenţie ulterioară a legiuitorului, dacă anumite circumstanţe obiective sunt de natură să impună o atare intervenţie, cerinţele impuse de Convenţie fiind ca ingerinţa să fie legitimă şi să păstreze un just echilibru. (Anexa I)
Mai mult citiți AICI
.png)
