Despre prezervarea României în era post-NATO și post-UE

Avem alianțe dar nu și aliați!

Fără să fiu un otan/eurosceptic, am mai scris pe acest blog că, privind retrospectiv în istorie,  niciun tratat politic, economic sau militar nu e veșnic. Axioma este valabilă și pentru NATO și pentru UE. 

Tragedia este că, la noi, nimeni nu pare fi preocupat de prezervarea României în era post-NATO și post-UE. Noi vorbim despre integrare în niște organisme despre care și cele mai prestigioase institute geostrategice observă că „Viabilitatea NATO că forţa militară este mai mult decât neclară şi viitorul Uniunii Europene este nebulos”  Am citat din  George Friedman, președintele-fondator al institutului Stratfor – Global Intelligence.

Pornind de la aceste constatări ale Institutului  Stratfor, Corneliu Vlad scrie în Ziariști Online articolul „NATO şi UE nu sunt nemuritoare. Ar mai fi, pentru România, viaţa după NATO şi UE?

Iată un fragment din articolul care ar trebui să dea frisoane celor care răspund de destinul acestei țări.

„Acum avem aşadar, pe gratis şi nu plătită în aur, dintr-o sursă cât se poate de credibilă, informaţia că nici NATO, nici UE nu sunt nemuritoare, aşa cum n-au viaţa fără de moarte nici omul şi celalalte vietăţi, şi nici imperiile. George Friedman face această afirmaţie, la un moment dat, parcă în treacăt şi fără a-şi dezvolta spusa, într-un articol în care trece în revistă opţiunile geostrategice ale Poloniei. Un stat cu o poziţie ingrată, între Germania şi Rusia, şi căruia nu se ştie cum îi poate fi mai sigur: să se alieze cu una din aceste mari puteri împotriva alteia, să exploateze rivalitatea dintre cei doi mari vecini, să-şi caute un alt mare prieten undeva mai departe (America) ori să se bazeze pe NATO şi UE. Finalul analizei, pentru cine e curios, e că securitatea costă mult. Şi nu numai ca bani.

Iar acum, când Stratfor constată laconic dar clar, tranşant, “neted” (cum ar fi scris Eminescu) precum că şi zilele NATO, şi zilele UE sunt numărate, discursul prezidenţial de la începutul lui septembrie aproape că absolutizează relaţiile şi angajamentele cu NATO, cu UE, cu America. E drept că sunt citate şi o duzină de “parteneriate strategice” ale României, care există mai degrabă că holograme decât “implementate”, dar aceasta în încercarea de a suplini sărăcia contactelor noastre externe la cel mai înalt nivel. (Cineva încerca să justifice autismul internaţional al Cotrocenilor prin participarea la reuniunile obişnuite, la nivel înalt, ale NATO şi UE, dar din nişte secvenţe filmate în aceste incinte am văzut cam despre ce fel de “contacte” şi “schimburi de opinii” e vorba). Căci oare ce oficialitate străină de prim rang a mai poposit la Bucureşti de ani de zile? (E drept că în “România pro-fundă” a fost Viktor Orban, la conaţionalii săi). La Bucureşti s-au perindat doar amploiaţi subalterni de genul dlui Gordon. Adjunct al locţiitorului subsecretarului etc. Din Departamentul de Stat sau şefi de birou de la FMI însărcinaţi cu România. (Pe un emisar american de nivelul dlui Gordon, pe vremea lui Ceauşescu l-ar fi primit un omolog al său român din MAE, ar zice “nostalgicii”). Ministrului britanic de Externe i-a fost îndeajuns să se edifice şi “să dispună” sfaturi într-un desant fulgerător pe aeroportul Otopeni. Vizite deja aranjate la un nivel cât de cât ridicat au fost amânate sau anulate, ca şi reuniuni cu multă lume de afară cum este cea a socialiştilor europeni (popularii europeni, colegi de partid ai susţinătorilor preşedintelui, sau mai de-a dreptul spus ei înşişi susţinători ai preşedintelui României, vor veni totuşi la Bucureşti).

Cine mai e România în lume şi mai ales, ce se întâmplă cu ancorele sale strategice – NATO şi UE? Va mai există, pentru România, viaţa după NATO şi UE şi dacă da, cum va arăta ea? Asemenea întrebări nu par să-şi pună cei îndreptăţiţi să o facă.

A fi aliat fidel în NATO şi a-i livra “eroi” în Afganistan, a fi partener loial în “parteneriate strategice” şi în UE e o fată a monedei, dar a absolutiza rolul şi funcţia acestor cariatide ale securităţii, prosperităţii (câtă mai e ea), fiinţării şi viabilităţii României că stat tine de cealaltă faţă a monedei, de fapt depreciază moneda euroatlanticismului dâmboviţean până la risc.

Ar fi absurd şi de la un punct chiar periculos a nu vedea lumea de dincolo de arealul euroatlantic sau doar prin prisma marilor obiective ale NATO şi UE, care nu ar fi de fel trădate sau abandonate în situaţia când ne-am mai gândi şi dacă ar mai exista, pentru România, viaţă şi după NATO sau UE.

Lumea de după 1990, de după războiul rece, de după “dictatorul” lăudat de Golda Meir, Kisinger, Ciu Enlai, De Gaulle, Nixon etc., e o lume mult mai complexă, mai dinamică, mai imprevizibilă ca înainte şi a miză, practic exclusiv, din comoditate, proastă înţelegere, lipsa de imaginaţie sau pur şi simplu servilism, doar pe o carte, adică pe cele două instituţii europene şi euroatlantice, constructuri cât se poate de onorabile (am zis: cât se poate de) este o atitudine vecină cu miopia politică şi risc ridicat.

Criză politică din România are cel puţin un merit: ne-a arătat că avem alianţe dar nu şi aliaţi la greu, avem parteneriate dar nu şi parteneri de nădejde, avem uniune dar nu suntem uniţi când suntem in dificultate.

Ingerinţele fără perdea de dinafară în bucătăria politicii interne romaneşti, temenelele prezidenţiale publice care au urmat, nu onorează tradiţia diplomaţiei româneşti în acest an care ar trebuit să fie jubiliar pentru politica noastră externă, căci se împlinesc 150 de ani de când avem Minister de Externe.

Nu putem rămâne doar în tranşeele NATO şi UE, ca Stan şi Bran după încheierea războiului, căci şi conservele încep să se împuţineze, şi ridicolul devine tot mai insuportabil, şi dezavantajele devin tot mai preocupante.”

Cronica Romana / Ziaristi Online