Decizia nr.3769/ 08 06 2011 a Curtii de Apel Bucuresti - respinge recursul impotriva Sentintei prin care a fost declarata legala decizia MApN de suspendare a pensiei militare, in baza Legii 329/2009

Material preluat de pe Roarmy230 (Contele Dracula) 

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A VII A CIVILĂ Şl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ Şl ASIGURĂRI SOCIALE

Palatul de Justiţie Splaiul Independenţei nr.5, sector 4

Dosar nr.7786/2/2010(84/2011) Data 26.08.2011
CĂTRE,

V.I -Târgu Jiu, str.Cernădia nr.21, jud.Gorj cod 210170
Referitor la corespondenţa dumneavoastră din data de 25.08.2011 prin care ne solicitaţi copia deciziei civile nr.3769 din data de 08.06.2011, prin prezenta vă înaintăm copia deciziei solicitată, pronunţată în dosarul nr. 7786/2/2010(84/2011).


ROMÂNIA CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VII A CIVILĂ Şl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ Şl ASIGURĂRI SOCIALE Dosar nr. 7786/3/2010 (Număr în format vechi 84/2011)
Decizia Civilă Nr.3769 Şedinţa Publică din data de la 08 Iunie 2011 Curtea compusă din : PREŞEDINTE Cristescu Simona JUDECĂTOR: Rotam Florentina Gabriela JUDECĂTOR: Bodea Adela Cosmina GREFIER Colindeată Mihaela

Pe rol fiind, soluţionarea cererii de recurs formulate de recurentul-reclamant V. I, împotriva sentinţei civile nr.6988 din 07.10.2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII a Conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr.7786/3/2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale - având ca obiect: "nulitate act".
La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns: recurentul-reclamant V. I prin apărătorul său ales, d-nul avocat Bolcaş Lucian, în baza împuternicirii avocaţiale de reprezentare ataşate la fila 22 dosar recurs, emise în baza contractului de asistenţă juridică nr. 101149 din data de 06.01.2010 şi intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, prin consilierul său juridic, d-na Ţuţuianu Claudia, în baza delegaţiei ataşate la fila 28 dosar recurs.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,
Recurentul-reclamant V. I, prin avocat, având cuvântul, învederează instanţei faptul că în urma apariţiei Legii nr.263/2010 succesoare în drepturi a Comisiei de Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale este Casa de Pensii Sectorială din cadrul aceluiaşi minister şi potrivit art. 1 din HG nr.233/2011 numai Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale are personalitate juridică, iar potrivit prevederilor art. 139 lit."e" Ministerul Apărării Naţionale are dreptul de a reprezenta în instanţă Casa de Pensii Sectoriale în litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Aşa fiind, apreciază la acest termen lipsă de procedură cu Casa de Pensii Sectorială, şi, pe cale de consecinţă, acordarea unui nou termen de judecată în vederea efectuării procedurii de citare.
Intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, prin consilier juridic, arată că, în situaţia de faţă ar reprezenta şi această structură organizatorică, însă nu are delegaţie pentru acest termen de judecată. Mai mult, arată că, potrivit Ordinului

Ministrului nr.75/2009 poate să reprezinte această structură pe bază de cerere, însă, această situaţie nu este aplicabilă în speţă, neexistând o astfel de cerere.
în acelaşi context, solicită a se ţine cont de faptul că, Casa de Pensii Sectorială se află în subordinea Ministrului Apărării Naţionale.
Pe de altă parte, învederează faptul că această structură deşi e recunoscută prin lege, nu funcţionează, nefiind numiţi membrii acesteia.
în consecinţă, asupra cererii formulate de recurentul-reclamant prin avocat, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, prin consilier juridic, arată că lasă soluţionarea acesteia la aprecierea instanţei.
Curtea după deliberare, constată în ciclul procesual anterior, respectiv la instanţa de fond Ministerul Apărării Naţionale prin Direcţia pentru relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică a răspuns în calitate de pârât pentru Comisia Contestaţii Pensii, structură din cadrul ministerului intimat, fără personalitate juridică la acea dată, conform legii în vigoare la momentul investirii instanţei.
De asemenea, constată faţă de cele învederate în recurs, faptul că în urma modificării legislaţiei intervenite în timpul derulării litigiului, Comisia Contestaţii Pensii nu mai figurează ca structură în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, legea reglementând un alt organism care a preluat atribuţiile şi care, conform dispoziţiilor noii legi a dobândit personalitate juridică, fiind succesoare în drepturi a vechii structuri, fiind înfiinţată Casa Sectorială de Pensii precum şi o comisie abilitată să analizeze contestaţiile, ca organism jurisdicţional.
Curtea a luat act şi de faptul că la acest termen, s-a învederat, faţă de această modificare legislativă, faptul că în prezent, deşi e recunoscută prin lege Casa Sectorială de Pensii nu funcţionează, întrucât nu au fost numiţi, prin ordin, de ministru, membrii acesteia.
Curtea, de asemenea, a luat de act de faptul că, s-a învederat, faţă de această modificare legislativă ulterioară, faptul că se impune citarea Casei Sectoriale de Pensii în calitate de intimată, aceasta fiind noua structură cu personalitate juridică.
în raport de cele expuse, Curtea la acest termen, apreciază procedura de citare legal îndeplinită cu intimatul, întrucât Ministerul Apărării Naţionale este structura care are în subordine comisia iniţială de contestaţii, împotriva căreia reclamantul s-a judecat la fond, în numele căreia a răspuns la instanţa de fond, iar faptul că între timp legea a înfiinţat o nouă structură, respectiv Casa Sectorială de Pensii, nu prezintă relevanţă în faza procesuală a recursului, Ministerul Apărării Naţionale continuând să reprezinte în mod legal instituţiile din subordinea sa.
Părţile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepţii de invocat sau înscrisuri noi de ataşat.
Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă părţilor cuvântul în susţinerea, respectiv combaterea motivelor de recurs deduse judecăţii.

Recurentul-reclamant Vlad Ion, prin avocat, precizează că înainte de a susţine cauza pe fondul cererii deduse judecăţii, înţelege să depună la dosar două hotărâri judecătoreşti, pronunţate în speţe similare cu cea dedusă judecăţii, respectiv sentinţa civilă nr.6764/01.10.2010 şi sentinţa civilă nr.6927/06.10.2010, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti Secţia a VIII a Conflicte de muncă şi asigurări sociale - cu titlu de practică judiciară.
Pe fond, recurentul-reclamant Vlad Ion, prin avocat, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris, pentru următoarele considerentele:
în primul rând, solicită a se constata faptul că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, şi faţă de această împrejurare, apreciază că în cauză se impune, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, dat fiind faptul că, considerentele hotărârii sunt copiate „ad literam" , din considerentele altor sentinţe, întocmite de un alt complet de judecată.
Or, să nu ai o motivare proprie şi să copiezi o hotărâre de la un alt coleg, este jignitor, în opinia recurentului, astfel că se impune, fără putinţă de tăgadă, trimiterea cauzei spre rejudecare, la un alt complet de judecată, neexistând o motivare proprie a instanţei.
în subsidiar, recurentul-reclamant, prin avocat, arată că înţelege să-şi menţină punctul de vedere expus în cuprinsul motivelor de recurs deduse judecăţii, cât şi motivele expuse în faţa instanţei de fond, cu precizarea că, insistă asupra împrejurării că au fost copiate toate greşelile pe care le-a criticat.
Intimatul Ministerul Apărării Naţionale, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii judecătoreşti recurate, ca fiind temeinică şi legală, cu precizarea că, dacă instanţa de fond şi-a însuşit raţionamentul altei instanţe, nu se poate aprecia că aceasta este o nemotivare a acelei sentinţe.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispoziţiilor art. 150 Cod procedură civilă şi reţine cauza spre soluţionare.

CURTEA,

Prin sentinţa civilă nr.6988/07.10.2010 pronunţată în dosarul nr.7786/3/2010 Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII a Conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins contestaţia formulată de reclamantul Vlad Ion, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Apărării Naţionale - Comisia Contestaţii Pensii, ca neîntemeiată.
Deliberând asupra cererii de chemare în judecată formulate, prin prisma materialului probator administrat, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Reclamantul a fost titularul unei pensii militare de stat iar la data de 08.12.2009, in conformitate cu dispoziţiile Legii 329/2009, a depus declaraţie pe proprie răspundere în sensul că primeşte pensie militară de la Casa de Pensii a MAN precum şi declaraţie pe proprie răspundere în sensul că optează pentru continuarea activităţii şi suspendarea plaţii pensiei.
în consecinţă paratul a emis decizie de suspendare a plăţii pensiei nr. 26171/14.12.2009.
Reclamantul a contestat această decizie la comisia de contestaţii pensii a MAN, această contestaţie fiind respinsă.
1.    în ce priveşte critica formulată cu privire la decizia comisiei de contestaţii pensii tribunalul a apreciat-o ca nefondată şi a respins-o, ca atare, având în vedere că Legea 164/2001 instituie procedură prealabilă a
contestării deciziei de pensionare la Comisia Contestaţii pensii (art. 54 din Legea 164/2001) numai cu referire la deciziile emise în conformitate cu dispoziţiile art. 53 din lege, respectiv numai în ce priveşte deciziile emise în stabilirea dreptului la pensie sau cu privire la respingerea cererii de pensionare.
Instituind o procedură prealabilă administrativă, dispoziţiile art. 54 din legea 164/2001 nu pot fi extinse prin analogie şi asupra altor situaţii, care nu sunt expres reglementate de textul de lege.
în orice caz, soluţia Comisiei de Contestaţii Pensii nu îngrădeşte în nici un fel dreptul reclamantului de a contesta decizia de suspendare a pensiei, astfel cum s-a susţinut, acesta având deschisă calea unei contestaţii în fata instanţei de asigurări sociale, fără a fi condiţionat de îndeplinirea procedurii prealabile.
2.    în ce priveşte valabilitatea opţiunii exprimate în temeiul art. 18 din
Legea 329/2009, tribunalul a reţinut următoarele:
Atât prin concluziile asupra fondului cauzei cât şi în cuprinsul notelor de susţinere depuse la dosar reclamantul a invocat, în susţinerea tezei sale vizând nulitatea absolută a opţiunii exprimate (ca act juridic) existenţa unui conflict între prevederea din dreptul intern care i-a impus exprimarea unei opţiuni între plata pensiei şi păstrarea locului de muncă, pe de o parte, şi dreptul comunitar, pe de altă parte, solicitând judecătorului naţional a constata preeminenţa dreptului comunitar asupra celui intern.
S-a invocat, în esenţă, faptul că dreptul la a cumula pensia cu salariul constituie un drept dobândit în temeiul Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat şi că dispoziţiile art. 18 şi 20 din Legea nr. 329/2009 sunt în contradicţie cu legislaţia comunitară privind protecţia drepturilor câştigate, respectiv cu Directiva nr. 93/98/CEE a Consiliului privind armonizarea duratei de protecţie a dreptului de autor şi a anumitor drepturi conexe înlocuită cu Directiva nr. 2006/116/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind durata de protecţie a dreptului de autor şi anumitor drepturi conexe. S-a

solicitat înlăturarea normei interne şi aplicarea principiului comunitar al protecţiei drepturilor câştigate.
Reclamantul a mai susţinut şi faptul că dreptul la pensie reprezintă un "bun" protejat de art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că suspendarea plaţii pensiei afectează însăşi substanţa dreptului.
Tribunalul a apreciat că, într-adevăr, chemat să aprecieze în prima instanţă asupra compatibilităţii legislaţiei interne cu dreptul comunitar este judecătorul naţional (Costa c. Enel, nr. 6/64 din 1964). De asemenea ca acesta are obligaţia ca, în măsura în care constată o astfel de incompatibilitate, să înlăture de la aplicare norma internă şi să aplice direct norma comunitară însă numai în măsura în care aceasta este constituită dintr-o prevedere a unui Tratat, anexele şi protocoalele adiţionale la acestea, având în vedere că directivele au efect direct numai la nivel vertical iar nu şi orizontal, cu alte cuvinte se adresează Statelor membre şi nu pot fi invocate în raporturile cu persoane fizice (Faccini Dori vs. Recreb, cauza C91/92).
Aplicarea directă orizontală a directivelor este posibilă numai în situaţia în care Statul parte nu a luat măsurile de transpunere a acestora în dreptul intern sau a procedat la transpunerea incompleta iar termenul de transpunere a expirat (Erich Dillenkofer si alţii c. Bundesrepublik Deutschland, cauzele conexe C-178/94, C-179/94, C-î 89/94 si C-190/94).
Tribunalul a analizat în primul rând dacă în cauză poate fi identificat un conflict între normele interne aplicabile şi normele comunitare.
în ceea ce priveşte conflictul invocat de reclamant dintre norma de drept intern - art. 18 şi 20 din Legea nr. 329/2009, prin care se limitează dreptul la a cumula pensia cu salariul, şi cea de drept comunitar - Directiva nr. 93/98/CEE a Consiliului privind armonizarea duratei de protecţie a dreptului de autor şi a anumitor drepturi conexe, înlocuită cu Directiva nr. 2006/116/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind durata de protecţie a dreptului de autor şi anumitor drepturi conexe, tribunalul a constatat că cele două directive menţionate ocrotesc în mod expres dreptul de autor şi drepturile conexe acestuia, astfel încât nu poate exista un conflict între norme interne de dreptul muncii şi asigurări sociale şi norme comunitare de protecţie a dreptului de autor, pentru simplul fapt că ele privesc materii diferite, cu specific anume.
Suplimentar, deşi reclamantul în notele de susţineri formulate nu a invocat în mod expres vreo altă normă comunitară cu care reglementările interne s-ar afla in conflict, Tribunalul a reţinut că susţinerile reclamantului fac trimitere la dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie precum şi la principiul ocrotirii drepturilor câştigate astfel că instanţa le-a analizat pe rând.

In ce priveşte susţinerea reclamantului, în sensul că dreptul de a cumula pensia cu salariul reprezintă un drept dobândit, deja câştigat, recunoscut de norma de drept intern şi protejat de legislaţia comunitară care l-a proclamat la nivel de principiu, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, la nivel comunitar pe cale jurisprudenţială s-a reţinut că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurata de Curte.
Cu toate acestea, tribunalul a constatat că dreptul de a cumula pensia cu salariul nu poate reprezenta un drept fundamental al ordinii juridice interne, prin însăşi natura şi importanţa acestui drept raportat la alte drepturi şi libertăţi, recunoscute în genere prin acte constituţionale ca fiind fundamentale.
Chiar dacă s-ar aprecia că acest drept are caracter fundamental, tribunalul a constatat că, prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza Hauer ( 13 decembrie 1979), s-a reţinut că drepturile fundamentale nu sunt absolute, ci trebuie luate în considerare în raport cu rolul pe care îl joacă în societate.
în consecinţă, se pot aduce limitări exerciţiului acestor drepturi, mai ales în cadrul unei organizări comune a pieţei, cu condiţia că aceste limitări sa corespundă efectiv obiectivelor de interes general urmărite de Comunitate şi să nu reprezinte, în raport de scopul urmărit, o ingerinţă disproporţionată şi intolerabilă care ar aduce atingere însăşi substanţei drepturilor.
Prin urmare, sunt permise limitări ale exerciţiului unui drept dacă sunt justificate, proporţionale cu scopul urmărit şi dacă nu afectează însăşi substanţa dreptului.
în speţă, dispoziţiile art. 18 din Legea 329/2009 limitează exerciţiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru perioada determinată de timp în care sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: 1. cuantumul pensiei să fie mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi 2. pensionarul să desfăşoare activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială.
Cu alte cuvinte, interdicţia vizează dreptul de a cumula pensia (indiferent dacă aceasta este plătită de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul de stat) cu salariul plătit de la bugetul de stat.
S-a observat că, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea Legii 329/2009, scopul acesteia este combaterea "crizei economice,   fenomen   mondial   ce   afectează   structural   economia

românească", datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională". Această situaţie a impus "adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale".
Ori astfel după cum a reţinut şi Curtea Constituţională în decizia 1414/4 noiembrie 2009, „Justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu. tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei".
Tribunalul a apreciat, pe de o parte, că dreptul la cumul invocat de reclamant nu este un drept fundamental dintre cele protejate de ordinea juridică comunitară iar în plus, chiar dacă acesta ar putea fi apreciat ca fiind un drept fundamental, normele juridice interne ce prevăd limitarea temporară şi condiţionată a acestuia nu vin în conflict, astfel cum s-a arătat mai sus, cu principiul ocrotirii drepturilor câştigate.
In ce priveşte incidenţa în cauză a art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie Tribunalul a reţinut de la bun început, odată cu reclamantul, că atât salariul cât şi pensia reprezintă conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional astfel că toate principiile aplicabile în general în cauzele interesând art. 1 din Protocolul 1 sunt în egală măsură relevante când vine vorba despre drepturile de pensie, fără însă ca aceasta să însemne că acesta garantează vreun drept la o pensie de un anumit cuantum (Andrejeva v. Letonia).
Reclamantul a pretins că dispoziţiile art. 18 şi 20 din Legea 329/2009 care îi impun să opteze între pensie şi salariu, sub sancţiunea de a-şi vedea încetat de drept, la expirarea termenului de opţiune, contractul colectiv de muncă constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate, incompatibilă cu art. 1 din Protocolul 1 adiţional.
Tribunalul a reamintit că textul invocat prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a se bucura liber de bunurile sale. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc, în orice caz, atingere dreptului Statului de a adopta reglementările necesare în ce priveşte exerciţiul dreptului de

proprietate în concordanţă cu interesul general sau pentru a asigura plata taxelor sau a altor contribuţii sau penalităţi".
După cum Curtea a statuat în repetate rânduri acest text cuprinde trei reguli distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului paragraf este de natură generală exprimând principiul confirm căruia orice persoană are dreptul de a se bucura liber de proprietăţile sale.
Cea de a doua regulă, cuprinsă în a doua frază a primului paragraf acoperă privarea de proprietate, ce poate avea loc numaiîin anumite condiţii.
Cea de-a treia, cuprinsă în al doilea paragraf, recunoaşte Statelor Contractante dreptul de a controla exerciţiul dreptului de proprietate în acord cu interesul general.
Aceste trei reguli nu sunt „distincte" în sensul de a nu fi interconectate astfel că a doua şi a treia regulă, ce privesc forme particulare ale interferenţei în dreptul de proprietate trebuie să fie privite în lumina principiului general instituit de prima regulă. (The former king of Greece vs. Greece, Application no. 25701/94).
Aşadar, prima şi cea mai importantă cerinţă a art. 1 din Protocolul 1 Adiţional este că orice ingerinţă în dreptul de proprietate să fie prevăzută de lege: a doua frază a primului paragraf autorizează lipsirea de proprietate numai în condiţiile prevăzute de lege. De altfel, regula legalităţii, unul dintre principiile fundamentale într-o societate democratică, este inerentă în toate articolele Convenţiei (Amuur v. France judgment of 25 June 1996, Reports of Judgments andDecisions 1996-111, pp. 850-51, § 50).
în cauză, s-a reţinut de către instanţa că nu are de-a face cu o privare de proprietate, dreptul reclamantului la pensie rămânând în vigoare, ceea ce se suspendă fiind numai exerciţiul acestuia, respectiv încasarea pensiei.
Fără discuţie însă că suspendarea dreptului la încasarea pensiei constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului astfel încât, sub acest aspect, instanţa a apreciat că această ingerinţă trebuie analizată pe tărâmul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional.
Este de asemenea indiscutabil faptul că această ingerinţă este prevăzută de lege. Legea 329/2009 fiind îndeajuns de previzibilă şi accesibilă în sensul dezvoltat de practica Curţii.
Aşa fiind, tribunalul a analizat dacă măsura dispusă corespunde unui scop legitim, „în interes public" în sensul celei de-a doua reguli dezvoltate de art. 1 din Protocolul 1 Adiţional.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în repetate rânduri, în practica sa constantă, că în ce priveşte cunoaşterea directă a societăţii şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât judecătorii internaţionali atunci când vine vorba despre aprecierea „interesului public", revenindu-le aşadar în primul rând acestora să aprecieze asupra existentei unei probleme de interes public. De aceea, în acest

domeniu, ca şi în altele ce fac obiect de protecţie a Convenţiei, autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere. în plus, noţiunea de „interes public" este în mod necesar pasibilă de o interpretare extensivă. {The former king of Greece vs. Greece, Application no. 25701/94).
Curtea apreciază de acea ca marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale în implementarea politicilor sociale şi economice să fie una largă şi cel mai adesea respectă dreptul statelor de a defini „interesul public", cu condiţia ca aceasta definiţie să nu fie în mod manifest lipsită de un fundament rezonabil.
(James and Others v. the United Kingdom judgment of 21 February 1986, Series A no. 98, p. 32, § 46).
în speţă, tribunalul a reţinut că măsurile edictate de art. 17-21 din Legea 329/2009 au avut ca scop, aşa cum deja s-a mai arătat mai sus, degrevarea bugetului asigurărilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate şi profunde şi pentru a se crea premizele unei relansări economice reale.
Aşa fiind, analizând în lumina practicii constante a CEDO ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului, tribunalul a apreciat că aceasta este justificată de un scop legitim şi corespunde unui interes public.
Aşadar, s-a analizat dacă măsura dispusă este de natură a păstra un just echilibru între necesitatea protejării interesului general şi protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor.
în particular, instanţa a cercetat dacă a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între masurile luate şi scopul urmărit (Pressos Compania Naviera S.A. si Alţii v. Belgium, hotărârea din 20 November 1995, Series A no. 332, p. 23, §38).
în cauză instanţa a reţinut că dreptul reclamantului la a încasa pensia a fost suspendat numai pentru perioada cât cuantumul acestei pensii este mai mare decât salariul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi reclamantul este angajat al unei instituţii publice de natura celor prevăzute la art. 17 din Legea 329/2009.
A rezultat aşadar, că măsura este, pe de o parte, una temporară (de îndată ce măcar una din cele doua condiţii nu va mai fi îndeplinită, plata pensiei reclamantului se va relua) iar pe de altă parte, că dreptul reclamantului nu a fost atins în substanţa sa, exercitarea acestui drept fiind limitată în mod justificat şi proporţional cu scopul urmărit.
în ce priveşte cauzele de nulitate absolută şi relativă invocate de reclamant tribunalul a reţinut următoarele:
în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a actului de opţiune între suspendarea plăţii pensiei şi încetarea raporturilor de muncă, pentru încălcarea dispoziţiilor art.38 din Codul muncii, tribunalul a reţinut că aceste din urmă dispoziţii nu sunt aplicabile situaţiei reclamantului.

Astfel, potrivit art. 38 din Codul muncii " Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate".
Prin urmare, dispoziţia invocată se aplică salariaţilor, întrucât reprezintă o măsură de protecţie a acestora, menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor acestora în cadrul raporturilor de muncă.
Se impune practic prin textul de lege citat o limitare a libertăţii contractuale, justificată de intenţia de protejare a salariatului de eventuale abuzuri sau ameninţări exercitate în timpul negocierilor purtate cu angajatorii, cu privire la drepturile şi obligaţiilor izvorând din raporturile de muncă.
Aceasta situaţie particulară nu poate fi generalizată în sensul dorit de reclamant, astfel încât nu se poate aprecia că art. 38 din Codul muncii reprezintă o normă de generală aplicare, tuturor raporturilor contractuale şi actelor juridice încheiate de o persoană, fără legătură cu raporturile sale de muncă, cu singura condiţie de a fi angajat.
în ceea ce priveşte susţinerea vizând nulitatea relativă a actului de opţiune motivată de vicierea consimţământului său, prin ameninţarea cu pierderea locului de muncă, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada existentei unei reale ameninţări nelegitime, de natura a-ş determina pe reclamant să semneze actul de opţiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 956 din Codul civil "este violenţă întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent."
Tribunalul a reamintit că pentru a constitui viciu de consimţământ violenta trebuie să întrunească cumulativ două condiţii: să fie determinantă pentru încheierea actului juridic şi să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
Cu alte cuvinte, nu orice ameninţare prin ea însăşi constituie violenţa -'viciu de consimţământ ci este necesar ca aceasta sa constituie o încălcare a legii, adică să fie ilicită.
în cauză au fost invocate sub acest aspect dispoziţiile art. 20 din Legea 329/2009 care prevăd că neexprimarea opţiunii în termenul prevăzut de lege constituie cauză de încetare de drept a contractului de muncă.
Ori, dispoziţia legală privind necesitatea formulării unei opţiuni este prevăzută de lege şi justifică un scop legitim astfel că teoria ameninţării cu un rău imediat şi injust nu îşi găseşte acoperire în cauză.
împotriva acestei sentinţe, reclamantul Vlad Ion a declarat recurs la data de 21.12.2010, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Vll-a Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 04.01.2011, sub nr.7786/3/2010.

Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 19/2000, recurentul-reclamant critică hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
în motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond practic nu a judecat această cauză, întrucât considerentele sentinţei pe care o critică sunt copiate în integralitate din considerentele altor sentinţe comunicate anterior (sentinţa civilă nr.6784 din 1.10.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia VIII - a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr.7788/3/2010 privind pe Ostafe Dorel, sentinţa civilă nr.6927 din 6.10.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia VIII - a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr.9697/3/2010) aparţinând altui complet de judecată, atacate separat cu recurs.
S-a adăugat că la pct.2 al acestor considerente s-a reţinut că "privind valabilitatea opţiunii exprimate în temeiul art. 18 din Legea 329/2009", fiind omisă copierea considerentelor din sentinţele anterioare citate şi s-a copiat consideratele care în acele sentinţe au format obiectul pct.3, acest punct rămânând fără nici un considerent.
Pentru acest motiv s-a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea sa spre rejudecare la un alt complet de judecată.
în subsidiar, s-a criticat sentinţa instanţei de fond pentru următoarele motive de fond:
Soluţia respingerii contestaţiei împotriva Deciziei comisiei de contestaţii pensii rămâne platonică în această cauză, dat fiind întregul context al acţiunii.
Argumentarea în sensul că procedura prealabilă a contestării Deciziei de pensie, conform art.54 din Legea nr. 164/2001 este limitată la deciziile emise conform art.53 din lege, respectiv la deciziile în stabilirea dreptului la pensie sau cu privire la respingerea dreptului la pensionare nu este scutită de critici.
în primul rând, suspendarea plăţii pensiei, considerând că plata pensiei constituie însăşi substanţa acestui drept, ţine efectiv de acordarea dreptului la pensie.
în al doilea rând, ar însemna că orice altă decizie (cu excepţia acordării sau respingerii dreptului la pensionare) să fie practic lipsită de calea de atac la instanţă, textul art.54 din Legea nr. 164/2001 fiind singurul care prevede o astfel de cale de atac.
Nu se poate considera că Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ar reprezenta dreptul comun în materie, întrucât este vorba de reglementarea unui sistem de asigurări sociale general guvernat de Directiva 79/7/EEC (pilonul I) spre deosebire de pensiile  militare  ce  sunt  pensii  ocupaţionale/profesionale/de  serviciu

reglementate de Directiva 86/378/EEC amendată prin Directiva 96/97/EEC şi art. 157 TFUE.
Raţiunea care a stat la baza creierii unei proceduri prealabile subzistă în toate cazurile în care se pun în discuţie drepturile de pensie ocupaţională pentru militari.
în ceea ce priveşte cauzele de nulitate absolută şi relativă a opţiunii pentru suspendarea pensiei instanţa le-a înlăturat considerând că dispoziţiile art.38 nu se aplică tuturor raporturilor de muncă şi actelor juridice încheiate fără legătură cu raporturile sale de muncă cu singura condiţie ca persoana să fie angajată.
Este evident o adăugare nepremisă la textul de lege în scopul limitării efectelor sale de protecţie. Textul este explicit şi nu lasă locul unei interpretări limitative referindu-se la toate drepturile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, analizând violenţa în condiţiile art.956 Cod civil, s-a arătat că instanţa a considerat corect că aceasta trebuie să fie determinantă
I
pentru încheierea actului juridic şi să fie injustă. Evident că actul acceptării suspendării dreptului la pensie s-a făcut pentru păstrarea locului de muncă şi în acest sens nu se poate susţine că nu a fost un factor determinant. De asemenea, obligarea la renunţarea beneficiului substanţei unui drept protejat chiar şi de normele comunitare nu poate fi caracterizat ca fiind just.
In ceea ce priveşte incidenţa normelor dreptului comunitar şi principiul aplicării lor cu preeminenţă, s-a menţionat că instanţa de fond face referiri juste cu privire la caracterul efectelor unor Directive CE invocate şi referiri la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deşi nu era necesar să se apeleze la un act care cu greu poate fi interpretat ca fiind integrat în izvoarele dreptului comunitar când există direct art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi celelalte acte ale Uniunii citate în cuprinsul susţinerilor.
Virtutea esenţială a acestui text constă în aceea că defineşte expres proprietatea ca fiind dreptul de a deţine, de a folosi de a dispune bunuri, exact facultăţi de care am fost privat prin suspendarea plăţii pensiei.
Instanţa a redus identificarea conflictului cu dreptul comunitar la analiza unor Directive invocate în susţineri, făcând aprecieri, corecte dar incomplete, cu privire la efectele directivelor.
Astfel, s-au ignorat hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în cazul Defrenne vs.Sabena, nr.43/75.1976 şi cazul Grad Franz vs.Finanzamt Traunstein, nr.9/70.1970, din care rezultă că efectul direct al unei directive (sau a altei norme aparţinând dreptului comunitar) este că dispoziţiile normelor comunitare pot fi invocate şi de particulari chiar dacă articolul în cauză nu îi prevede ca destinatari în mod direct.
S-a precizat că aceste directive au fost invocare pentru că afirmă cu forţa lor juridică existenţa şi funcţionarea principiului protecţiei drepturilor

dobândite. Principiile sunt şi rămân un izvor de drept nescris al dreptului comunitar.
Pentru analiza existenţei unui conflict între legea interne în cauză şi prevederile dreptului comunitar, s-a susţinut că era necesar a se analiza dacă un drept dobândit legal ,cu garanţia legilor statului, poate fi desfiinţat cu titlu retroactiv. Toate considerentele instanţei privind posibilitatea limitării dreptului de proprietate (corecte în principiu dar discutabile în aplicarea de speţă) privesc posibilităţi aplicabile evenimentelor viitoare.
Or, reclamantul nu a pretins niciodată că are dreptul de a cumula salariul cu pensia fiind un drept fundamental prin el însuşi, astfel încât, discuţiile făcute de instanţă în acest sens sunt lipsite de obiect ca şi invocarea cazului Hauer.
Este incorectă susţinerea instanţei că nu s-a făcut referire la Protocolul adiţional nr. I, această referire existând chiar în acţiunea introductivă, dar nu ca la o normă a dreptului comunitar astfel după cum greşit a apreciat instanţa.
Conflictul este evident în raport de principiile protecţiei drepturilor dobândite, ale certitudinii raporturilor juridice şi încrederii legitime/principii generale ale dreptului protejate de ordinea juridică comunitară", principii pe care instanţa fondului nu le-a analizat.
în recurs nu s-au administrat probe noi.
Deşi legal citat, intimatul Ministerul Apărării Naţionale nu a formulat întâmpinare.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate de către recurentă, încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Prima instanţă a fost investită să soluţioneze cererea recurentului reclamant, având ca obiect contestaţia formulată de către recurentul reclamant Vlad Ion împotriva Deciziei nr.95/26.01.2010 a Comisiei de Contestaţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, anularea oricărei măsuri de suspendare a pensiei şi obligarea pârâtului Ministerului Apărării Naţionale la plata drepturilor de pensie de la data măsurii de suspendare până la zi şi în continuare.
Prin hotărârea recurată s-au indicat motivele de fapt şi de drept avute în vedere la soluţionarea cauzei, în conformitate cu prevederile art.261 alin. 1 pct.5 C.pr.civ. cu referire expresă la cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, părţile cauzei, apărările acestora, considerentele pentru care au fost înlăturate cererile reclamantului.
în condiţiile în care pentru mai multe persoane aflate în aceeaşi situaţie s-au formulat cereri de chemare in judecată identice, introduse de acelaşi avocat, care au primit aceeaşi soluţie de respingere, indicarea aceloraşi

considerente în hotărârile pronunţate nu constituie vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie prevăzut de art.304 C.pr.civ.
Prin urmare, cum argumentele juridice ale instanţei de fond se raportează atât la apărările părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile, susţinerea recurentului în sensul că instanţa de fond nu a judecat cauza nu poate fi primită de către Curte.
în ceea ce priveşte procedura prealabilă de contestare a deciziei la Comisia de Contestaţii Pensii, Curtea apreciază ca fiind nefondată critica recurentului, întrucât recurentul a contestat decizia la Comisia de Contestaţii, iar prima instanţă a judecat pe fond pretenţiilor deduse judecăţii, fără a aprecia necesară parcurgerea procedurii prealabile, fiind respectat efectiv accesul liber la justiţie.
Referitor la cauzele de nulitate ale actului juridic în sensul de negotium iuris, prin care şi-a manifestat opţiunea între pensie şi salariu, recurentul reclamant a susţinut violenţa ca şi cauză de nulitate relativă, precum şi încălcarea prevederilor art.38 C.muncii, care interzic salariatului să renunţe sau să limiteze prin tranzacţie drepturile ce îi sunt recunoscute prin lege.
Această susţinere nu poate fi primită de către Curte, întrucât aria de reglementare a acestui text de lege vizează exclusiv drepturile izvorâte din raportul juridic de muncă.
Curtea apreciază că nu pot fi asimilate, ca regim juridic, drepturile părţilor izvorâte din raportul juridic de muncă cu drepturile de asigurări sociale, pe care statul le garantează persoanei asigurate, după încetarea contractului de muncă.
Chiar dacă drepturile de pensie se calculează în funcţie de perioada de stagiu şi veniturile asiguratului din perioada în care acesta a desfăşurat activitatea, acestea nu sunt protejate de art.38 C.muncii, întrucât exced sferei raporturilor juridice de muncă.
Prin urmare, prin exercitarea dreptului de opţiune de către recurentul reclamant, în sensul menţinerii calităţii de salariat şi suspendării plăţii pensiei, nu se poate aprecia că a fost încălcată interdicţia prevăzută de art.38 C.muncii, în speţă nefiind pusă în discuţie renunţarea salariatului la un drept izvorât din contractul individual de muncă.
Referitor la exercitarea de către stat a unei forme de violentă morală, prin instituirea obligaţiei de opţiune, care ar sancţiona cu nulitate relativă consimţământul recurentului reclamant, Curtea apreciază că în speţă nu poate fi reţinut un astfel de mecanism în procesul de formare a consimţământului, întrucât recurentul nu a dovedit în ce constă ameninţarea lipsită de temei legal la care a fost supus la momentul semnării actului de opţiune, care a stat la baza emiterii deciziei de suspendare.
în privinţa criticilor recurentului reclamant referitoare la încălcarea normelor dreptului comunitar, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CJUE,

Curtea reţine că în speţă nu s-a dovedit încălcarea vreunei norme comunitare prin interpretarea dată dreptului intern aplicabil în cauza dedusă judecăţii.
în opinia Curţii, art. 18 din Legea nr.329/2009 nu încalcă un drept fundamental al cetăţeanului, cum este dreptul la pensie sau libertatea muncii, în condiţiile în care nu suprimă niciunul dintre aceste două drepturi, ci suspendă dreptul la pensie numai în situaţia în care cuantumul pensiei este mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, iar raportul de muncă al pensionarului este încheiat cu autorităţile şi instituţiile statului.
Prin urmare, măsura interdicţiei afectează doar o categorie de pensionari, respectiv pe cei care optează pentru continuarea raportului juridic de muncă, care însă au posibilitatea de a încheia contracte de muncă în domeniul privat.
Curtea reţine ca fiind nefondată şi ultima critică adusă hotărârii recurate legată de încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că potrivit unei practici constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la pensie intră în noţiunea de bun potrivit art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, referitor la protecţia dreptului de proprietate, dar tot potrivit jurisprudenţei Curţii, trebuie verificat dacă, raportat la realităţile speţei, există o astfel de încălcare sau limitare.
Potrivit jurisprudenţei CEDO, limitarea proprietăţii trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim, să se facă prin mijloace proporţionale cu scopul respectiv.
Or, în speţă, intervenţia statului s-a făcut prin lege, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul adiţional, iar scopul avut în vedere a fost, potrivit art. 2 din Legea nr.329/2009, reducerea efectelor crizei economice şi îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Memorandumul de înţelegere dintre Comunitatea Europeană şi România, încheiat la Bucureşti şi Bruxelles la data de 23 iunie 2009, şi din Acordul stand-by încheiat între România şi Fondul Monetar Internaţional, aceste scopuri fiind considerate legitime.
în ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii, acesta presupune existenţa unui echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite.
Trebuie avută în vedere şi marja de apreciere a statului, decizia de a adopta legi referitoare interzicerea cumulului salariului plătit din resursele bugetare ale statului cu pensia bazându-se pe motive economice, în speţă modificările legislative menţionate căzând în competenţa de apreciere a statului.
Prin emiterea deciziei contestate în cauză, care vine în aplicarea legislaţiei menţionate, drepturile de pensie ale recurentului care a optat

pentru calitatea de salariat au fost doar suspendate, fără însă a fi suprimate pentru viitor.
Mai mult, recurentul reclamant nu a fost privat de dreptul la pensie, ci exercitarea acestuia a fost suspendată în anumite limite şi condiţii, prin urmare, în acest context, nu se poate reţine că esenţa dreptului la pensie ar fi fost afectată.
Dat fiind caracterul temporar şi excepţional al măsurii, Curtea apreciază că este îndeplinită şi condiţia privind existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între măsura luată şi scopul urmărit, recurentul reclamant nefiind nevoit ca, prin exercitarea acestui drept de opţiune, să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, întrucât, prin menţinerea unei surse de venit cum este salariul, reclamantul are posibilitatea de a-şi menţine un nivel de trai decent, prin raportare la salariul mediu brut pe economie.
Pentru toate considerentele arătate, reţinând că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile legale incidente, Curtea va respinge ca nefondat recursul, în baza art.312 C.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEIGI DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant V. Ion, împotriva sentinţei civile nr.6988 din 07.10.2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII a Conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr.7786/3/2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 08 Iunie 2011.

Preşedinte,    Judecător,    Judecător,
Cristescu Simona    Rotaru Florentina Gabriela   Bodea Adela Cosmina
Grefier,
Colindeaţă Mihaela